Nu mi-e teamă de șerpii de apă știindu-i inofensivi, mă sperie însă întunericul în care nu știu cine se ascunde. Cabana noastră de pe malul lacului Huron se afla la o distanță mare de orice sursă artificială de lumină, fapt care transforma întunericul nopților fără lună într-o experiență ce nu poate fi explicată sau replicată în civilizație. Un alt element nefamiliar e liniștea deplină. Zgomotul făcut de un șoricel plecat în toiul nopții la vânătoare se amplifică amenințător pe covorul de frunze uscate și în imaginația mea. Prin dotare, jivinele ce iau noaptea locul în stăpânire ne sunt net superioare.

Într-una din nopțile cufundate în întuneric, m-a trezit din somn un zumzăit suspect. Am deshis ochii și, spre groaza mea, am asistat la un joc de artificii ce avea loc pe peretele opus, deasupra unui tub de neon antic. Până să-mi trezesc simțurile scânteierile au încetat. Concluzia fu că am visat și, paralizată de frică, nu am mai închis ochii. La scurt timp spectacolul s-a repetat și am putut descifra cu groază luminița albăstruie a unui scurtcircuit electric. Instalația electrică din cabană a fost făcută înaintea introducerii codurilor de protecție în Canada. Un incendiu așteptând să se producă!

Mi-au înțepenit reacțiile. Era suficient să țip ca orice damă în distres și Eugen mă salva dar mi-a pierit glasul. Mi-am amintit că aveam o lanternă pe noptieră. Am aprins-o. Scânteierile au încetat și în locul lor a apărut un licurici care se străduia să atragă o parteneră.