ACTUL I
Septembrie 1975 - BULGARIA
După ce am primit aprobarea comitetului oamenilor muncii de la firma CEPIU pentru o excursie de o săptămână în Bulgaria, Eugen a obținut pașaport, ca fiind conducătorul unei Mobre de 48cc. Eu apăream doar pe o foaie tipărită standard și capsată în pașaportul lui, pe post de “plus una persoană” ce se legitima cu buletinul de București.
Încercând să ușurăm drumul până la graniță, am hotărât ca eu să merg cu trenul însoțită de tatăl meu până la Giurgiu. Eugen urma să plece mai devreme considerând viteza motoretei și calitatea șoselei. Dis’de dimineață el și-a luat rămas bun și s-a îndreaptat spre motoreta parcată în fața blocului. Brusc s-a întors foarte agitat… i s-a furat capacul de la tancul de benzină. Panică mare… imposibil de mers fără capac, greu de procurat altul. Fără ezitare, eroul meu a pornit pe jos prin cartier și, după jumătate de oră, s-a întors cu un alt capac. Mama mea era puternic pe calmante. Mai norocoasă, soacră-mea de la Timișoara nu știa nimic.
Puțin mai târziu am plecat și eu împreună cu tata spre Gara de Nord. De cum ne-am instalat în vagon, au apărut în ușă trei ofițeri de securitate. Am tăcut amândoi transpirând până la Grădiștea unde treimea a coborât iar tata a plâns discret și plin de demnitate pînă la Giurgiu.
După ce m-am reântâlnit cu Eugen la granița spre Ruse nu am avut nici o problemă. Ne-am cumpărat amândoi bilete de tren până la Sofia și am pus motoreta la bagaje. Până aici eram încă în limitele legale. Am deviat însă când ne-am prezentat la consulatul Jugoslav să cerem viza și am fost întrebați “Voi chiar nu știți că românii nu au nevoie de viză ???” Ne-am retras înainte ca să comitem o altă greașeală arătând ce posedam eu în loc de pașaport.
Ziua următoare fiind sâmbătă, auzisem noi că la granița cu Jugoslavia trece multă lume, și grănicerii erau prea aglomerați ca să observe o ilegală. Coadă la vamă. În fața mea Eugen a prezentat pașaportul și a trecut. Eu am fost însă oprită și îndrumată spre o cameră unde am stat încuiată singură câteva ceasuri agonizante, care în realitate au durat cam juma’ de oră. În sfârșit ușa s-a deschis și un funcționar mi-a explicat politicos că eu nu pot intra pe teritoriul sârbesc fără un act în regulă după care mi-a înmânat un cartonaș ce-mi dădea dreptul să stau pe teritoriul sârb 30 de zile.
ACTUL II
Septembrie 1975 - JUGOSLAVIA
Eugen a traversat Jugoslavia în trei zile reușind cu vitejie să mențină Mobra verticală în urma turbioanelor create de numeroasele camioane uriașe cu care împărțeam autostrada. Poliția ne oprea cu regularitate pentru nepurtare de cască … dacă le spuneam că motoreta avea sub 50 cc ne-ar fi fugărit de pe autostradă. De la primul polițist am obținut un document prin care declaram că la ieșirea următoare ne ducem să cumpărăm cască. Fițuica respectivă am folosit-o cu succes la următorii polițai promițând că suntem în drum spre prima ieșire.
A treia zi am ajuns la granița cu Austria de la Maribor unde, după o succintă inspecție a documentelor, am fost respinși dur în direcția “zurruck”. Am pornit-o de-a lungul unui pârâu bănuit a fi granița și spre prânz am ajuns la un un podeț pe care traversau spre Austria țărani în căruțe și bicicliști. Aici am găsit o gheretă, o barieră rudimentară și un grănicer fericit că a depistat doi infractori.
De cum ne-a văzut documentele individul a înțeles că are în mână o înaintare în grad sau măcar o primă de Crăciun. Omul simplu nu știa nici o limbă inteligibilă dar furia cu care ne-a amenințat după ce ne-a luat documentele și cheia de la motoretă nu avea nevoie de explicație. Mai întâi a dat un telefon anunțându-și izbânda superioriilor. Apoi a scos dintr-un sertar câteva foi tipărite în limba lui și a început să ne întrebe o listă lungă de date personale pe care le explica manual. A durat mult căci între timp telefonul începuse să sune mereu… urmat de răcnetele grănicerului din ce în ce mai ațâțat. Printr-o pantomimă repetată după fiecare convorbire telefonică ne-a dat să înțelegem că aștepta o dubă care să ne preia în cătușe. Telefonul a sunat intermitent mai mult de o oră, timp în care agresivitatea grănicerului escala iar efectul extraveralului pe care eu l-am luat preventiv, se diminua.
Ultimul telefon s-a soldat cu o liniște ciudată - plin de repulsie, respectivul ne-a înapoiat fără nici o explicație actele și cheia de la motor. Eugen a întrebat timid în care parte să pornim. Individul a făcut un gest ce sugera trimiterea la dracu. Neînțelegând direcția, Eugen a făcut un semn întrebător: spre Austria sau înapoi spre Jugoslavia. Individul a mimat obfuscat că nu-l interesează. Ne-am suit pe Mobră și am pornit spre Austria așteptând să fim înpușcați din spate. Bariera s-a ridicat, Eugen a pornit motorul în viteza a doua și nu ne-am oprit până nu am văzut o pancardă de alegeri cu portretul lui Bruno Kreisky.
Explicația am primit-o după două săptămâni, când am ajuns în lagărul de la Traiskirchen: cu puțin înaintea noastră a fost prins un grup de trei români care au fost aruncați într-o dubă pentru repatriere. Pe drum doi s-au sinucis.
ACTUL III
Octombrie 1975 - AUSTRIA
După ce am trecut podețul din Jugoslavia am ajuns la doi grăniceri austrieci tolăniți la soare. Unul din ei ne-a privit de sub o pălărie ce-i acoperea fața. A luat pașaportul lui Eugen și l-a ștampilat. A luat buletinul meu de București și, fără să-și ridice pălăria de pe ochi, l-a ștampilat… altă viață.
Îndepărtându-ne grăbit de graniță am intrat în frumosul oraș montan Graz. Am parcat Mobra, notându-ne numele străzii pe o hârtiuță ca să o regăsim, ne-am interesat unde e sediul poliției. Localnicii speriați de funinginea de pe fața noastră ne-au îndreptat prompt spre polizeianhaltezentrum. Acolo Eugen și-a arătat pașaportul, funcționarul de la ghișeu a spus ca e ok, nici o problemă… până când a văzut buletinul meu. S-a creat brusc o agitație pe care n-am înțeles-o fiind in germană. Când a venit translatorul de engleză mi s-a explicat că problema lor era de fapt grănicerul care a comis o mare greșeală punând ștampila pe un buletin. Mi-a părut sincer rău pentru el. M-a impresionat însă gestul celui care, după ce ne-a luat documentele, s-a întors și mi-a înmânat cu multă grijă un trifoi cu patru foi pe care-l avusesem presat în buletin… altă lume.
Am fost întrebați dacă avem bani pentru hotel și la răspunsul nostru negativ interlocutorul s-a scuzat că ne va oferi ce putea. Ne-au invitat într-o mașină de poliție care ne-a dus la motoretă după care, cu mine în mașină și Eugen pe Mobră, am urcat serpentinele unui deal pitoresc încununat de o clădire istorică impunătoare. În urma noastră poarta s-a închis, la intrare ni s-au luat poșeta și cureaua iar noi am înțeles că eram cazați la închisoare.
Ne-am bucurat totuși de un tratament preferențial - amândoi singuri într-o cameră de zece paturi. Când mi-am revenit, am început să plâng de bucurie aticipând libertatea ce se întrevedea prin gratiile ferestrei. Închisoarea avea un etaj pentru femei și unul pentru bărbați, noi fiind cazați la etajul damelor unde erau mai multe locuri libere. Plimbarea zilnică în curtea centrală se făcea separat - întâi femeile, apoi bărbații și la urmă Nicolcevii. În fundal auzeam corul de fluierături și epitete colorate cu substrat sexual susținut de ambele etaje la apariția noastră. Concediul nostru acolo a durat zece zile, timp în care ne-am odihnit și am exersat sărind pe paturile libere.
Într-o zi m-a chemat afară din celulă o femeie de servici. M-a condus într-o cameră unde mi-a oferit o țigară. I-am explicat că eu nu fumez. Ea a insistat dându-mi să înțeleg prin pantomimă că e ok să fumez acolo. După multe împotriviri am priceput în ce consta neînțelegerea. La plecarea din România m-am aprovizionat cu un cartuș de Kent pentru dat mită. Femeia l-a observat în poșeta ce fusese pusă la păstrare și, ca o fumătoare cu suflet, a încercat să-mi facă o bucurie… altă țară.
EPILOG
După ce conducerea CEPIU a realizat că a pierdut dintr-un foc doi designeri, comitetul oamenilor muncii a organizat o ședință generală. La ordinea zilei figura faptul că “familia Nicolcev a plecat într-o excursie în Bulgaria și a depășit scopul călătoriei”.
10 minute după ce am ajuns în Austria