Părinții mei aveau o casă lângă comuna Cernica unde își petreceau verile crescând albine și grădinărind. În acea oază de liniște și verdeață mă retrăgeam în timpul vizitelor mele în Bucureștiul încins de soare și politică.
La sfârșitul unei asemenea escapade m-am întors singură la București folosind transportul comun. Am găsit autobuzul la capătul liniei. Nu am observat existența unui orar dar a trecut multă vreme până când unul din pasagerii ce așteptau a intrat în birtul alăturat stației și a somat șoferul. După un timp din local a ieșit un individ cu o pungă de hârtie din care se vedea gâtul unei sticle. S-a îndreptat spre autobuz, s-a așezat la volan și a proptit sticla la îndemână. Când am înțeles că acesta era șoferul autobuzului a fost prea târziu ca să mă răzgândesc.
Pasagerii și-au luat locurile ignorând parfumul de tescovină ce învăluia bordul. M-am așezat și eu urmărind panicată demarajul. Un timp totul a decurs normal până când, în urma unor zdruncinături puternice, autobuzul a părăsit șoseaua luând-o proverbial peste arătură. Văzând că șoferul nu avea nici cea mai mică intenție să revină la traseu, m-am adresat alarmată vecinului de scaun care mi-a răspuns calm:
- Gică e șofer bun…
Ocolind copaci, tufișuri și bolovani, autobuzul înainta întortocheat pe lângă șosea scârțâind din încheieturi. Mă simțeam ca în filmul Salariul groazei ce avusese succes prin anii ’60. Din fericire noi nu transportam explozive dar, din nefericire, șoferul nu era Yves Montand. Calmul celorlalți pasageri care continuau netulburați să-și discute problemele cotidiene m-a convins că de fapt eu trăiam un coșmar în care nu se întrevedea nici o soluție. Am închis ochii de frică dar mi-au apărut imaginile numeroaselor accidente rutiere văzute la televizor. M-am trezit țipând la șofer. Un pasager m-a apostrofat enervat:
- Calmează-te cucoană că Gică știe ce face!
Avea dreptate, Gică știa ce face! Eu eram cea care nu știa că șoseaua fiind desfundată, șoferul prefera deturul peste câmp.