1975 - CONSTANȚA

În primăvara lui 1975, căsătoriți fiind, am depus cerere pentru o excursie în Bulgaria. Nu s-a aprobat. Peste vară ne-am resemnat plecând în concediu pe litoral. La Constanța ne-am distrat vizitând o ghicitoare. Turcoaica stătea pe jos într-o cameră mobilată cu câteva covoare și o măsuță pe care se afla un Coran. Întâi m-am prezentat eu și, fără să mă întrebe nimic, a început să-mi descrie problema ce-și imagina că mă frământă. Nu a folosit recuzita de rigoare ce implica dezlegare de deochi, drum de seară, dar de bani, intriga unei brunete a cărei nume începea cu R sau inimi însângerate. Vorbind stâlcit românește se chinuia cu vocabularul ei redus să-mi traducă în termeni laici eșecul înregistrat de noi cu autoritățile. N-a prea înțeles ea ce s-a petrecut la București “într-o clădire oficială și cu persoane importante” dar a simțit că rezultatul m-a deprimat puternic. Pentru mine era însă foarte clar la ce se referea și am început chiar să o bănuiesc de colaboraționism. M-a speriat felul în care s-a concentrat asupra acestui subiect ascuns de noi cu multă grijă. A sfârșit pe o notă optimistă sfătuindu-mă să mă întorc acasă și să încerc din nou, asigurându-mă de reușită. Când a venit rândul lui Eugen ea a avut o reacție total neașteptată: s-a scuzat că nu-i poate ghici negăsindu-i mintea ce vizita țări îndepărtate. N-a vrut nici măcar să-i ia bani. Eugen s-a abținut să o întrebe detalii de frică să nu cadă în vre-o plasă.

Întorși la București și încurajată de prezicerea turcoaicei am cerut singură o audiență la pașapoarte. La interviu mi-am pledat plină de optimism cauza argumentând că fiind artiști plastici era necesar să ne lărgim orizontul.

• De ce în Bulgaria? Nu sunt destule locuri interesante în România?

• Sunt, dar în afară de Oaș și țânțarii din Delta Dunării am vizitat tot ce ne-a interesat.

Nu a trebuit să mint… am relatat cu entuziasm numeroasele tabere sportive și de creație, minunatele practici de vară din liceu petrecute în locuri pitorești sau fabrici socialiste. Cererea ni s-a aprobat pe loc, șoferul Mobrei primind un pașaport cu o pagină bătută la mașină și capsată în interior care mă prezenta ca fiind “plus una persoană ce se legitima cu buletinul de București”.

---

1980 - SUCEAVA

Prima vizită făcută în România cu pașaport canadian. La București am ocolit prietenii ca să-i feresc de neplăceri și am luat avionul până la Suceava unde aveam patru mătuși. Nostalgia plaiurilor copilăriei s-a destrămat în fața realității. Ca să evit problema cu miliția ce trebuia înștiințată de vizita străinilor, eu a trebuit să rămân pentru toată lumea nepoțica din București. Una din vecinele cu veleități de ghicitoare s-a oferit să-mi iscodească soarta. După ce întinse cărțile cu mișcări experte, se uită îndelung la ele, oftă și le refăcu. Din nou cărțile nu au cooperat continuând să arate un drum lung, peste o apă mult mai mare ca orice baltă între Suceava și București. În plus, apărea o confuzie pe care logica ei nu o putea explica - cărțile arătau clar că eu venisem drum lung peste acea apă. Renunțând să înțeleagă situația, ea m-a sfătuit totuși ca la întoarcere să nu port argint în traistă. (La plecarea din România i-am ascultat povața spre necazul unei prietene din Toronto care mă rugase să-i aduc câteva tacâmuri din argint. Cum a aflat ghicitoarea?)

Încercând să se redreseze, țața Anica a abordat situația mea materială. Tot fără succes. Cărțile arătau casă, mașină, televizor și bibelouri care păreau a fii ale noastre... dar în realitate nu erau. A încercat să mă povățuiască să fim mai chibzuiți cu banii căci, ziceau cărțile, exista perspectiva să acaparăm respectivele avuții.

Aș fi vrut să-i curm suferința dezvăluindu-i câtă dreptate avea - toate bunurile materiale văzute de ea în cărți erau cumpărate pe credit și, până la plata finală, aparțineau băncii. Acest concept capitalist nu era cunoscut în România acelor ani dar țața Anica l-a ghicit în cărți.