În vara lui 1972, Harald, prietenul nostru din Germania care ne vizita cu regularitate, s-a oferit să ne ducă cu mașina într-o plimbare la Timișoara unde locuia familia lui Eugen. După câteva zile în care s-a bucurat de ospitalitatea bănățeană, a plecat într-o excursie de aprovizionare în Iugoslavia. Granița de la Jimbolia nu era departe așa că l-am însoțit până acolo și l-am așteptat într-un sat învecinat unde aveam ceva prieteni.

Harald s-a întors după ora trei. Soarele dogora iar eu nu mai rezistam la gîndul bunătăților din portbagaj. Ne-am îndepărtat de frontieră și am tras mașina la umbra unui pâlc de copaci. Cu păturica așternută pe iarbă, ne-am înfruptat din raritățile aduse. Banane, alune, ciocolată, Cola… Harald a adormit în țârâitul greierilor. Pe mine m-au atras niște tufișuri îndepărtate cu potențial de latrină. Am renunțat însă când am ajuns la o fâșie arată adânc. M-am întors și am apelat la niște buruieni mai răsărite din apropierea șoselei cu trafic aproape inexistent. La apusul soarelui ne-am încărcat lucrurile în mașină gata de plecare. Ca din pămînt a răsărit lângă noi un ARO verde din care au coborât două uniforme ce s-au îndreptat direct spre mine invitându-mă fără nici o explicație în mașina lor. Harald a protestat vehement în engleză dar eu am fost sfătuită să-i curm indignarea și să-l conving să părăsească imediat terenul. M-am conformat calmă convinsă că nu am greșit cu nimic. După câteva sute de metrii mașina lor s-a oprit în fața unei clădiri de beton gri și am fost condusă înăuntru. Spre surprinderea mea nu am fost bruscată sau insultată așa cum auzisem din pățaniile frontieriștilor nenorocoși. Calmul meu anterior s-a spulberat însă când mi s-a explicat motivul detenției.

• Dumneata ți-ai pregătit evadarea în felul următor - neamțul s-a dus mai întâi cu mașina în recunoaștere. Ați așteptat împreună să se lase noaptea, dumneata urmând să treci pe jos granița iar el urmând să te întâlnească dincolo. Din punctul nostru de observație am văzut clar cum ai studiat arătura.

• Am căutat un loc să fac pipi…

Cred că la acest punct băieții au început să se îndoiască serios de integritatea facultăților mele mentale. Au chemat un anchetator și m-au lăsat singură într-o cameră fără ferestre, luminată de un bec chior. Am așteptat cu sentimentul condamnatului la scaunul electric încercând să înțeleg totuși unde am greșit.

Dacă aș fi avut o hartă detailată a regiunii aș fi știut că granița face o buclă înspre interior apropiindu-se primejdios de șosea. Nenorocul meu a fost că am oprit exact în zona respectivă. Norocul meu a fost că nu am trecut arătura să mă piș în tufișurile din zare.

Într-un târziu a apărut anchetatorul îmbrăcat civil. După multe întrebări, atenția lui s-a concentrat asupra unor detalii legate de tatăl meu. Când în cele din urmă s-a convins că eu eram întradevăr fiica domnului Burlacu, directorul câtorva școli de aviație și succesiv comandantul câtorva mici aeropoarte din România, a schimbat puțin tonul. Mi-a mărturisit că în tinerețe el i-a fost elev și i-a păstrat o amintire frumoasă. Am apreciat faptul că anchetatorul nu și-a manifestat dezamăgirea pricinuită de situația deplorabilă în care a ajuns domnișoara Burlacu. Pe vremea ceea era suficient să fii în compania unui cetățean străin ca să fii acuzat de o gravă încălcare a legii. Mi-a dat să înțeleg că din recunoștință pentru domnul Burlacu mă va ierta cu trei condiții. Prima era să-l calmez pe teutonul care continua gălăgios să amenințe invocând ambasada germană și drepturile omului. A doua era să nu mai pun piciorul niciodată prin părțile acelea iar a treia era să nu pomenesc nimănui această întâmplare.

---

Ajungând la Timișoara spre dimineață am povestit totuși tărășenia lui Eugen care până am apărut oscilase între a ne căuta la spital, la poliție sau sau la vre-un hotel. În rest nu am povestit incidentul la nimeni… până acum.