Am încălecat pe’o șea… ș'am plecat din România

O nuvelă scurtă scrisă de motociclist și editată de pasager

Octombrie 1975

Motoreta Mobra ofta obosită sub noi. Cu cei cincizeci de centimetri cubi ne-a dus prin Bulgaria și Iugoslavia până la Maribor, punct de graniță cu Austria ce despărțea două sisteme politice antagoniste — un sistem ideologic în care logica era ilegală iar celălalt un sistem haotic dar plin de logică. Sau invers. Pentru noi trecerea dintr-un sistem într-altul era interzisă. Unde te-ai născut acolo trebuia să trăiești. N-am fost de acord cu acest dicton și nu voiam s-aștept ca viitorul să decidă pentru noi.

La graniță un soldat bine făcut, în uniformă și cu o țeavă agățată de umăr, ne-a somat. Țeava avea cătare — bine de știut. Inima îmi bătea în ritmul pistonului. Austria se vedea la douăzeci de metri. Ne-am oprit. Individul a întins mâna. Am întins și eu mâna în care aveam pașaportul. Individul l-a studiat, l-a acceptat, mi l-a dat înapoi. Până acum toate bune.

Gia, pasagerul și soția mea, nu avea pașaport, dar era posesoarea unui buletin de București, cu poză și ștampilă. Arăta ca un pașaport dar era ceva mai mic ca dimensiuni. În pașaportul meu era capsată o hârtie care explica prezența Giei ca fiind o persoană însoțitoare. Individul nu a fost însă impresionat nici de buletin, nici de hârtia scrisă în românește.

— Nein, nein. Zurück. Zurück!!! a spus soldatul cu o voce hotărâtă, cu umlaut și semne de exclamare. Cunoștințele mele de germană nu asumau mai mult de 10 cuvinte. Noroc că cele folosite de el făceau parte din vocabularul meu. Din păcate, restul cuvintelor germanice pe care le știam nu erau politicoase și m-am abținut cu greu să le folosesc.

Alegerea acestui punct de frontieră s-a bazat pe un plan magistral. Sâmbăta, când o mulțime de turci plecând din țara de baștină treceau prin Maribor în drum spre Germania adoptivă, granița se aglomera iar șansele ca actele noastre să fie puricate erau scăzute. Speram. În plus, trăiam cu impresia că eram legali, având în vedere că la trecerea graniței din Bulgaria Gia obținuse aprobarea de a sta în Iugoslavia 30 de zile. Sârbii nu aveau motive să ne oprească la granița cu Austria. Asta era treaba austriecilor. Se pare însă că logica nu a fost administrată în armată, ea fiind un dușman al ordinei și disciplinei.

Deci eu puteam să trec granița în Austria dar fără nevastă, iar ea nu se putea întoarce in România fără mine. Era capsată în pașaportul meu.

— Zurück. Zurück!!! a repetat soldatul bine instruit. Am apreciat faptul că nu ne-a arestat. Înainte ca individul să ridice țeava, am întors motoreta și am plecat. Nu mai aveam mâncare. Nu mai aveam bani. Eram obosiți. Benzina era pe rezervă. “Încercarea moarte n-are” spune un proverb. Conform logicii mele și încrederii noastre în proverbe nu puteam da greș.

Am luat-o pe primul drum spre stânga, de-a lungul frontierei. Mobra își făcea datoria pe drumul liniștit, într-un peisaj ce ar fi inspirat pictorii naturaliști. Păsările ciripeau cântece de libertate, copacii foșneau în adierea unui vânt transcedental, iarba răspândea miresme montane. Gia mă strângea tare, în parte ca să nu cadă. Un mic pârâu s-a alipit de drum. Nu aveam hartă de nici un fel. Oare pârâul sâ fie granița? Am fi putut trece cu motoreta apa lui fără să ne udăm. Ar fi fost o graniță prea ușor de trecut.

După un timp pârâul s-a vărsat într-un râu ce separa trecutul de viitor lăsându-ne pe noi în partea trecutului. Am ajuns la intersecția cu un drum ce ducea la un pod cu o barieră vizibilă. Câțiva localnici treceau podul cu treburi. Grănicerul de la barieră care, ca orice soldat avea și el țeavă cu apendaje, nu se obosea să-i controleze. Traficul înainta într-un singur sens, același sens pe care doream și noi să-l urmăm. Faptul că nu eram localnici era un impediment ce nu putea fi corectat. Mobra nu l-a impresionat pe grănicer. Nici buletinul lui Gia. Trebuia să ia de unul singur o hotărâre ce-i depășea gradul. L-a chemat pe șef.

Supărat că a fost deranjat și agasat când a văzut despre ce e vorba, șeful ne-a invitat nepoliticos la el în baracă. Am acceptat. Nu ne-am înțeles. N-am găsit nici o limbă comună care să înlesnească comunicarea. El susținea că știe că noi vrem să fugim in Germania. A mai văzut el d-ăștia. De ce neapărat în Germania, n-aveam idee, granița fiind cu Austria. Eu explicam că noi suntem legali în Iugoslavia, că nu vrem să fugim în Germania, că vrem doar să ajungem la Viena și că nu ne supărăm dacă ne dă drumul în orice direcție. Discuția a durat mult. S-a mimat în multe limbi. În mintea șefului idea cu Germania a rămas însă nemișcată. La fel ca Viena în mintea noastră. Nu se întrevedea nici un compromis. Insistența noastră asupra faptului că nu doream să fugim în Germania a apropiat șeful de apoplexie. Sub pod apa curgea indiferentă la vale în timp ce Austria ne aștepta calmă de partea cealaltă a râului.

Impasul se cerea rezolvat de șeful șefului, care somat fiind, a apărut în timp util evitând infarctul care se pregătea primului șef care devenise incandescent. Acesta a fost scuzat din cameră și a dispărut. Șeful cel nou părea mai civilizat. Ne-a dat să complectăm niște hârtii în sârbește, a cerut îndrumări prin telefon după care a plecat și el. Am așteptat rezultatul celor trei ore de conversații vocale, scrise și mimate. După un timp primul șef s-a întors la fel de roșu precum plecase și ne-a făcut semn să-l urmăm. Ajuns afară a ridicat bariera și, fără să ne privească, mi-a întins actele și cheile de la motoretă. La plecare nu ne-am luat rămas bun. Am pornit în viteza a doua trecând podul în zig-zag ca să nu ne nimerească nici un gând rău.

Trepidând am ajuns la viitor. În partea austriacă doi grăniceri făceau plajă tolăniți pe scaune. Să ne oprim? Să-i deranjăm? Să nu ne trimită înapoi!

Ne-am oprit totuși. Am întins pașaportul. I s-a pus o ștampilă. Gia a întins buletinul. I s-a pus o ștampilă. De necrezut. Asta-i tot? Una dintre cele mai vechi birocrații tratează actele oficiale cu indiferență? De unde pe partea cealaltă a râului doream să trecem neobservați, aici așteptam să fim preluați de autorități. Mi-am pierdut încrederea în eficiența austriecilor și am hotărât să ne distanțăm de memoria încă proaspătă de peste râu. Noi ne-am contiuat drumul iar ei au continuat să se bronzeze.

Pe vârful unui deal se vedea o așezare care însuma câteva case, mai mult de zece, mai puțin de o sută. Am aflat că se numea St. Ana și că avea exact ce ne trebuia nouă - o bancă, o poștă și un mic magazin alimentar. La bancă am schimbat ultimii lei. Suficienți bani pentru o sticlă de apă, o pâine și un leberwurst, să simțim că eram în Austria. Am consumat prânzul pe singura bancă din micul părculeț al satului. A fost divin. Gia s-a dus la poștă, a telefonat calmându-și părinții. Satul nu avea post de poliție deci am plecat din nou la drum. Cât o fi de greu să găsești un polițist când ai nevoie?

Am ajuns la Graz, primul oraș întâlnit și am parcat motoreta.

Cu încredere și speranță am întrebat timid pe primul trecător care nu ne-a ocolit, unde era „Polizei”. Victorie. Am ajuns la postul de poliție plin de funcționari care nu cunoșteau altă limbă în afară de germană și nu înțelegeau ce voiam de la ei. Când au văzut consternați buletinul lui Gia au dat imediat un telefon, după care la puțin timp a venit un translator de engleză. Gia a devenit purtătorul nostru de cuvânt, ea știind acea limbă internațională încă străină mie. Nu știu ce le-a spus, dar ne-au dus prompt la închisoare. Să explic…

—Aveți unde sta? —Nu —Aveți prieteni care ar putea să vă ajute? —Nu —Aveți bani pentru hotel sau mâncare? —Nu —În cazul acesta nu avem decât o singură soluție…

Nu am înțeles pe loc care era soluția. Birocrația de rigoare odată completată, am fost invitați fără cătușe în mașina de poliție ca să salvăm Mobra. Scenariul cerea ca la întoarcere eu să conduc motoreta urmărindu-le mașina în care Gia rămăsese ostatecă. Ușor de zis. Cum să țină pasul cincizeci de centrimetri cubi cu o mașină de poliție care mergea la deal în plină viteză, cu farurile albastre aprinse, fără să oprească la stopuri sau intersecții, asurzind cartierul cu sirena? Gia privea îngrijorată prin geamul din spate al mașinii cum eu rămâneam în urmă pierzându-mă în zare. Nu știam unde se merge, nu aveam acte, nu mai știam nici măcar să mă întorc înapoi la postul de poliție. Mobra, de necrezut, a depășit cu mult viteza luminii iar cursa s-a terminat înainte să o pierd pe Gia.

Am ajuns la o cetate pe vârful unui deal. Nu-i rău, mi-am zis. Am trecut printr-o poartă masivă. De jur împrejur, un gard înalt de cărămidă completa peisajul. Asta era deci soluția gazdelor. O închisoare. Am lăsat motoreta în parcajul bine păzit. Înăuntru am fost despărțit de curea, șireturile de la pantofi și toate celelalte modeste posesii. Dar nu și de Gia. Am fost cazați împreună la etajul al treilea, rezervat pentru femei răufăcătoare. Cam puține femei. Se pare că în Austria femeile nu se lăsau prinse ușor. Ne-au repartizat într-o cameră cu zece paturi. Pe paturi nu erau femei. În sfârșit, singuri. Într-o cameră goală, mobilată cu o chiuvetă și un closet în liniștea întreruptă doar de păsările ce cântau de partea cealaltă a gratiilor. Încuiați în libertate.

După o săptămână ni s-a urât cu binele. Eram curioși să aflăm ce ne așteaptă dar n-aveam pe cine întreba. Nimeni nu vorbea engleza, franceza, româna sau esperanto. Ce era de făcut? Logica mea a intervenit din nou: greva foamei.

A funcționat. O singură dată am refuzat mâncarea și imediat conducerea închisorii a intrat în panică. Nu vă place mâncarea? Doriți altceva? Poate niște mititei… Am fost convocați într-o cameră cu birocrați așezați în fața unei mese pe care se afla pregătit dosarul nostru. Un interpret ne-a întrebat foarte politicos care era problema. Am început prin a ne arăta recunoștința pentru tratamentul civilizat și am cerut detalii asupra situației noastre.

S-au liniștit înțelegând că nu era un caz politic sau subversiv. Ni s-a explicat că vom fi transferați la Treiskirchen, un lagăr poliglot pentru pionierii libertății. Trebuia doar să așteptăm un autobuz special pentru deținuți. Și, ca să nu ne plictisim, am fost lăsați să ne plimbăm prin curtea închisorii, la aer liber, jumătate de oră pe zi. Ca ceilalți deținuți, dar nu împreună cu ei. Aproape că am declanșat o revoltă când cele două etaje de bărbați cu testosteronul excitat au considerat plimbarea noastră drept o sursă de umor sau invidie, n-aveam de unde să știu. Fluierăturile lor nu aveau nevoie de translator.

După trei zile, spre seară, a venit autobuzul. Toate geamurile erau blocate cu placaj vopsit negru. Un paravan solid acoperea partea din față în timp ce alt paravan cu o fereastră, acoperea partea din spate. Ne-am așezat în mijlocul mașinii. Eram singurii pasageri. Motoreta Mobra a fost pusă cu grijă pe culoarul dintre scaune. Eram total feriți de realitatea din afară. Înainte să pornim, au apărut trei uniforme bine înarmate cu automate care au luat loc după paravan și ne cercetau prin fereastră. Cred că erau puși să păzească motoreta. S-a încuiat ușa, s-a stins lumina și mașina a pornit.

Drumul a durat câteva ore. Era întuneric deplin. Din cinci în cinci minute, după ceas, unul dintre paznici aprindea o lanternă la lumina căreia ne număra cu grijă, să fie sigur că suma de doi rămâne constantă. În restul timpului păzea întunericul.

Am ajuns noaptea la Treiskirchen unde eu am fost sechestrat la etaj până m-au verificat, să nu fiu altcineva. Acolo am stat o săptămână împreună cu alți neverificați povestindu-ne peripețiile. A fost o perioadă foarte amuzantă și edificatoare. Între timp Gia a primit o cameră mică cu două paturi, într-o fostă baracă a armatei americane.

Momentul eliberării a fost anticlimactic. Dintr-o dată tot ce visasem a devenit palpabil, posibil. Fiind aproape, Viena trebuia cucerită întâi. Motoreta Mobra ne aștepta nerăbdătoare, bucuroasă că ne va putea duce prin locurile visate. Am ridicat-o de pe suport, am pus cheia în contact și am împins pedala cu piciorul, că așa se porneau motoretele în acele vremuri analoage. Pedala a căzut pe pământ. Axul pedalei s-a ștemuit și nu putea fi reparat.

După un timp motoreta a fost înlocuită de un microbuz Volkswagen, emblematic acelor ani, care avea ștergătoare de parbriz ce curățau cu ușurință trecutul.