La cabana de pe malul lacului, păsări de toate neamurile încep prea devreme să-și marcheze zgomotos teritoriul stricându-ne somnul precum pupăza din amintirile lui Creangă. Câteodată, deranjul îmi este recompensat prin priveliștea oferită înainte ca briza dimineții să tulbure suprafața lacului. Pentru o perioadă scurtă, peisajul înconjurător pare că se dublează, perfect oglindit în apă. Fotografii serioși folosesc această fereastră în timp pentru a imortaliza fenomenul în reclamele și revistele turistice. Nefiind nici fotografi nici serioși noi am prefera să dormim până soarele aburește apa.
Într-o dimineață, trezită cam devreme la realitate, privesc lacul și observ o umbră neagră ce înainta unduind încet de-a lungul malului. Ce putea să fie? Semăna cu o pată de păcură. Nu se poate! Lacul nostru e cunoscut pentru puritatea apei. Încerc să mă trezesc.
Eram încă în pijama când am luat un borcan din bucătărie și m-am repezit spre locul crimei să obțin o probă acuzatoare. Pata înainta încet spre docul nostru. Apropiindu-se, aceasta s-a transformat într-un banc de peștișori minusculi ce înotau în tandem. M-am frecat la ochi ca să mă asigur că văd bine și am cules un specimen în borcan. Apa limpede a lacului funcționa ca o lupă înlesnindu-mi studiul creaturii ce nu avea mai mult de doi centimetrii. Era puietul unei varietăți de somn, aproape negru, cu aripioare ca niște voaluri transparente și patru mustăți filiforme amintind de stampele japoneze. Frumusețea miniaturizată nu l-a impresionat de loc pe Eugen care mi-a spus cînd s-a trezit:
- Ăstora noi le zicem “somotei” și nu cresc suficient de mari ca să ne intereseze.
Ulterior am aflat că în România, această varietate foarte invazivă de somni pitici care a infestat lacurile din jurul Bucureștiului, este cunoscută sub numele de “pacostea neagră”. Nu se știe cum au ajuns din nordul Americii în râurile și lacurile europene unde, neavând dușmani naturali, s-au inmulțit vertiginos consumând puietul peștilor autohtoni.
Natura e perfectă până intervin oamenii.
