Mediul artificial creat de oameni a fost considerat desăvârșit atunci când, la apariția unui șoricel, o persoană a sărit pe masă.
Cu 30 de ani în urmă am inaugurat refugiul sezonal în natura sălbatecă de pe malul lacului Huron. Cabana noastră din bârne fiind permeabilă faunei miniaturizate ne-a făcut cunoștință cu o varietate interesantă de șoricei de pădure. Spre deosebire de rudele lor citadine, aceștia nu se strecurau alunecând pe podea ci înaintau prin salturi, propulsați de picioarele posterioare amintind de canguri. Cred că au lipsit la lecția în care natura a inclus oamenii pe lista dușmanilor vitali. Ne ignorau țopăind relaxat prin cabană tratându-ne ca pe niște intruși care timp de câteva weekenduri le deranjau tabieturile.
La început am folosit cu succes cursele de șoareci dar, după un timp am capitulat văzând că victoriile noastre erau de scurtă durată. Acest concubinaj s-a încheiat brusc în ziua în care am descoperit pe piață diferite aparate ultrasonice ce le irita auzul fin. De atunci au trecut mulți ani și nu i-am mai văzut niciodată.
Îmi amintesc o întâmplare petrecută în primii noștri ani de comuniune cu natura. Era o zi frumoasă de vară, Eugen își făcea datoria de pescar în timp ce eu mă pretindeam bucătăreasă. Atmosfera idilică a fost spulberată de un șoricel care a reușit să evite capcanele și mă sfida cu privirea. Enervată, l-am apucat de coadă, m-am dus la marginea lacului unde l-am azvârlit drept în mijlocul golfului. Păi ce era să fac cu el?
M-am dezinfectat și am continuat gătitul. Pe oglinda lacului ce se vedea pe fereastră un punct negru se învârtea în cerc. Era șoricelul ce știa să înoate dar nu se putea orienta. Mi-am văzut în continuare de treabă și când am privit din nou spre lac am observat că punctul își continua traseul circular din ce în ce mai încet. Trist. N-am avut probleme punându-le curse care garantau o moarte subită dar suferința e altă poveste, drept care m-am aruncat în lac.
Când m-a văzut înotând spre el, șoricelul ajuns la capătul puterilor și-a îndreptat ultima speranță spre mine. S-a urcat tremurând violent pe mâna ce i-am întins-o fără să-și ia ochii de la mine, încercând să-mi ghicească intenția. Așa ud nu era mai mare ca o măslină. Ajunși la mal l-am depus pe o piatră caldă și m-am întors la cabană să fac un duș.
