La recitalul organizat spre sfârșitul anului 1958 de școala de balet, eu am făcut parte dintr-un grup de șase fete care interpretau dansul scoțian cunoscut sub numele de dansul săbiilor - o țopăială executată rapid pe poante, peste săbiile așezate estetic pe jos. Original costumația consta în fustițe scurte, plisate și ciorapi trei sferturi. Tartanul scoțian a traversat lingvistic continentul: de la scotish la ecossaise până la români unde tot ce era în carouri sau pătrățele se numea ecosez.
După numeroase repetiții totul părea finalizat pentru spectacol. Cimpoiul tradițional a fost înlocuit de pianul cu partitura Ecossaise de Beethoven. Pentru costume s-a apelat ca de obicei la recuzita teatrului de operă unde garderobiera a găsit în dotare șase costume ecosez pentru fete și unul pentru băiatul pe care nu-l interesau fetele.
Cu o zi înainte de spectacol, desfăcând pachetele, profesoara de balet era să facă un atac de cord - în loc de fustițe scurte a găsit rochii lungi cu jupon ba chiar și cu niște pantaloni victorieni, complimentați de o pălăriuță dantelată și o umbreluță asortată… dar erau “ecosez” :)))) Băiatului i s-a oferit un baston.
Organizatorii recitalului nu s-au lăsat intimidați de încurcătură și au ajuns la o soluție de compromis - să intrăm pe scenă cu umbreluțele deshise urmând ca, după cîteva acorduri improvizate de pianistă, să le închidem și să le plasăm grațios pe marcajul făcut discret pe podea pentru săbii.
N-am idee cum a ieșit spectacolul. Ne-am bucurat doar că printr-un miracol nu ne-am prăbușit pe scenă împiedicate în fuste și izmene. Pentru documentare atașez și un mic detaliu al dansului scoțian interpretat la el acasă.
Și uite așa ecossaiseul a devenit românesc.
