Povestea ce urmează m-a impresionat printr-un detaliu care a confirmat că nu am greșit în 1976 când a trebuit să alegem între două vize ce ni se acordaseră. Pentru Canada, unde nu cunoșteam pe nimeni, și pentru America unde ni se oferea la amândoi servici și asigurarea de prosperitate în Washington.
Cu câțiva ani în urmă, într-o zi senină de vară treceam prin cartier conducând lejer pe pista din stânga. În față, o trecere de pietoni fără mușterii. În dreapta, un microbuz oprise fără motiv. Brusc, din direcția lui mă izbește un bolid propulsat cu viteză în aer. Era o cască de biciclist atașată de un copil ce a reușit să anuleze gravitația. După ce mi-a spart parbrizul s-a rostogolit peste capotă aterizând în fața mașinii. O frână bruscă m-a oprit la câțiva metrii de un băiat întins pe asfalt cu fața în sus alături de o bicicletă îndoită. Scurtcircuitată, am așteptat nemișcată poliția ce a apărut inexplicabil de repede. Tremurând din genunchi am lăsat mașina în intersecție și, după ce am dat actele, asigurarea și carnetul de conducere polițistei care conducea ancheta, m-am așezat pe bordura trotuarului în spatele cercului de privitori ce se formase.
Am rămas acolo până când s-au încheiat cercetările de rigoare. S-a întocmit un proces verbal bazat pe declarația șoferului microbuzului. Polițista mi-a parcat mașina în apropiere după care s-a întors, mi-a dat înapoi cheia și actele urmându-și investigația. Între timp a sosit mama copilului. Calmă, fără să-mi arunce nici o privire, s-a urcat împreună cu băiatul în salvarea ce tocmai sosise. Spectatorii au continuat să mă ignore în liniște.
Șezând eu singură pe bordură am avut timp să reconstitui accidentul: venind pe trotuarul din dreapta, biciclistul a intrat cu viteză în intersecție pe trecerea de pietoni. Nu m-a văzut din cauza microbuzului oprit. Din același motiv nu l-am văzut nici eu. Roata lui s-a izbit în anvelopa mea iar impactul cauciucului pe cauciuc l-a catapultândul cu capul înainte drept în parbrizul meu. Spre norocul tuturor copilul purta cască. Mulțimea adunată mă împiedica să văd situația băiatului care mă îngrijora cel mai tare. Nu aveam putere sau curaj să mă ridic. În ochii trecătorilor eram criminala care a lovit un copil pe marcajul de pietoni.
Cum așteptam eu împietrită pe bordură urmărindu-mi filmul, am simțit o mînă pe umăr. O doamnă vârstnică în rochie de casă și papuci coborâse din blocul de lângă intersecție și mi-a oferit o ceașcă cu ceai. Pentru efect, povestea trebuia să se termine aici. Adaug pe scurt ce a urmat.
După ce am complectat procesul verbal, polițista m-a întrebat politicos dacă voiam să mă ducă cu mașina ei la spital să văd băiatul. Cred că n-am avut încotro. Pe drum ea mi-a explicat că locuitorii din zonă s-au plâns în numeroase rânduri că marcajul intersecției respective nu era suficient și au cerut instalarea unui semafor. În acest scop poliția a postat un echipaj de supraveghere așteptând să se întâmple un accident. Așa s-a explicat viteza cu care au apărut. Vai ce carte am tras!
La spital am găsit copilul nevătămat stînd pe marginea patului… speriat ca și mine. Erau de față amândoi părinții care m-au privit cu o răceală anglosaxonă fără să mi se adreseze. Așteptau rezultatul unei tomografii ca să se asigure că totul era în regulă. Am telefonat a doua zi și am răsuflat ușurată. Cazul a ajuns automat la judecătorie și tot automat a fost închis. Culpa mea de a depăși microbuzul în zebră a fost anulată de cea a copilului care a trecut cu viteză pe trecerea rezervată pietonilor.
EPILOG La scurt timp după această întîmplare la intersecția respectivă a fost instalat un semafor.
Poză recentă făcută la locul crimei - Mount Pleasant la nord de Eglinton.