Dimineța am dat la o parte de pe barcă prelata încărctă cu roua acumulată peste noapte. L-am ajutat pe Eugen care se pregătea să plece la pescuit când am observat pe bord o zdeanță murdară făcută grămadă. Cârpa, ce părea inertă când am apucat-o, a deschis o pereche de ochi ca două șlițuri galbene. Nu m-am isterizat căci știam că șerpii de apă din zona noastră nu sunt veninoși dar dintr-un impuls atavic am sărit țipând din barcă. Eugen a înlemnit.

Reptila nu manifesta nici cea mai mică intenție de a evacua culcușul atât de comod. A început să se descolăcească alene sfidându-mă cu privirea și gustând aerul cu limba. Când a văzut că, desfășurat, șarpele măsura peste un metru, Eugen a renunțat la pescuit și s-a retras pe doc. Confruntarea s-a animat pe măsură ce soarele a încălzit sângele rece al reptilei care a înțeles că noi nu cedăm barca. A capitulat după câteva impulsuri date cu grijă de noi și a reușit să sară peste bord. Privindu-l cum se depărta unduindu-se, Eugen mi-a mărturisit că, dacă el descoperea șarpele în timp ce pescuia în larg, ar fi sărit în apă lăsând barca în voia valurilor.

Eugen nu știe să înoate.