Primul lucru pe care l-am făcut când ne-am stabilit la Viena în 1976 a fost să-mi cumpăr o pereche de blugi pe măsura mea. Cu ei apăream la redacția de limbă română a ambasadei americane unde lucram pe post de traducătoare făcând notă discordantă cu restul angajatelor elegante. După un timp, șeful meu mi-a sugerat discret că ar fi cazul să mă alătur civilizației.

M-am conformat achiziționând o rochiță estivală și o băsmăluță asortată. La București învățasem din revistele modei de atunci cum să-mi înfășor capul când părul meu avea o zi proastă. În fotografia atașată pozam în fața primei noastre mașini - un microbuz VW hippy dotat cu perdeluțele de rigoare și accente de rugină. Mergeam la servici împreună cu Eugen care era angajat la secția de expoziții a ambasadei.

În ziua respectivă mi-am pus mărgele, sandale cu toc și m-am prezentat civilizată la servici. Colegele mi-au zâmbit cu o reținere pe care eu am suspectat-o ca fiind invidie. Șeful m-a privit fără să spună nimic. Ce mult contează un nimic! În pauza de prânz a venit la mine șefa de la cadre și m-a întrebat care e idea cu kerchieful din capul meu. N-am înțeles întrebarea dar ea a înțeles că nu numai engleza mea lăsa de dorit dar nici cu cultura nu mă puteam lăuda.

Atunci am aflat că ambasada interzicea angajaților folosirea sub orice formă a simbolurilor etnice sau religioase. Basmaua astfel îmbrobodită era apanajul musulmancelor și se numea kerchief.