OCTOMBRIE 1975

Evadarea noastră a fost urmată de o neașteptată creștere în popularitate a Mobrei în rândul foștilor colegi de servici. “Mă duc să-mi cumpăr o Mobră” a devenit expresia ce acoperea elegant gama de invective și speranțe interzise în public.

---

În timp ce la Graz noi ne bucuram de ospitalitatea statului austriac, motoreta a așteptat cuminte în parking. Ne-am reîntâlnit în autobuzul blindat ce ne-a transportat până laTraiskirchen - o localitate pitorească unde ONU găzduia refugiații într-o fostă garnizoană a Mariei Tereza. Familiștii beneficiau de comfortul unei camere rustice în barăcile folosite anterior de armata americană.

Când Eugen a încercat să facă un tur cu Mobra ce fusese proptită neceremonios sub fereastra noastră, pedala de pornire a căzut ștemuită. După ce ne-a purtat fără nici o problemă 1368 kilometrii prin patru țări, și-a dat sufletul precum un cal credincios epuizat de alergătură.
Prinși de alte preocupări vitale, am uitat-o sub fereastră pradă intemperiilor. La prima zăpadă am observat că cineva a acoperit-o cu o prelată…foarte frumos, dar cine era binefăcătorul? În urma unui spionaj discret am surprins un om de servici netezindu-i prelata. Tipul era un ceh, rămas în Austria după vizita rușilor din 1968 și avea un băiat căruia i-ar fi prins bine două roți.

Am făcut un pachet cu sculele, cheia si documentele motoretei și i l-am prezentat sub formă de cadou. Omul simplu ne-a privit cu suspiciunea caracteristică azilanților dar a acceptat oferta. În cele patru luni cât am stat în lagăr nu l-am mai văzut niciodată… cred că i-a fost frică să nu o cerem înapoi.

Eugen fără Mobră...