1985

În perioada aceea, vizitam România pe șest. Mă duceam doar să-mi văd părinții ferindu-mă de prietenii cărora simpla mea apariție le putea provoca neplăceri.

Am ținut însă tot timpul legătura cu o familie suficient de bine poziționată ca să nu se teamă de consecințe. Totuși, ca să evite neprevăzutul, m-au invitat peste weekend la reședința de vară într-un sat pitoresc de la poalele Carpaților. Casa lor se afla la capătul drumului ce ducea spre marginea unei păduri. Liniștea și siguranța ne erau garantate de un câine lup care m-a urmărit suspicios tot timpul. S-au spus bancuri incorecte politic, s-a bârfit și ne-am lăudat fără reținerile de care sufeream cu toții în Bucureștiul plin de urechi curioase.

Îmi amintesc culorile și parfumul inegalabil al toamnei combinat cu aromele ce pluteau din bucătărie. Apa de băut rece și foarte bună a pierdut competiția cu vinul local. După ce ne-am defulat timp de două zile și două nopți ne-am întors la București discret, așa cum venisem. Lângă poarta unor vecini, o băbuță îmbrăcată în negru ședea cuminte pe o bancă întregind peisajul idilic.

---

La scurt timp după ce m-am întors în Canada, îmi dă telefon o prietenă de la Viena.

• Când ai fost în România ai trecut cumva prin satul Viforâta?

• Da, dar de ce întrebi?

• Păi mama mea a fost acolo în aceeași perioadă. Într-o zi, plimbându-se spre liziera pădurii, a fost interceptată de o băbuță care declama excitată trecătorilor:

• La casa de lângă noi stă una din Canada!