Simțul umorului, calitate admirată și invidiată de mine, a avut o contribuție preponderentă la alegerea prietenilor. Pe primul loc s-a clasat Filip, comicul înnăscut al grupului cu care am consumat pe viu cel mai frumos deceniu al secolului trecut. A fost printre primii care, trecând câteva granițe, a ajuns în California. În 1976, când ne-am stabilit în Canada, l-am contactat și la puțin timp ne-a vizitat la Toronto. Bine adaptat la sistemul capitalist el a devenind agent de bursă la o firmă cunoscută din San Francisco. Nu și-a pierdut simțul umorului și, când a făcut cunoștință cu Eugen, a declarat că dacă era femeie s-ar fii căsătorit cu el.
Am vizitat împreună rămășițele orașului olimpic de la Montreal, am prins un concert dat de Santana la El Mocambo și, în ultima zi, ne-a invitat la un restaurant cu multe stele. Profitând de ocazie mi-am îmbogățit urgent garderoba și seara m-am prezentat corespunzător decorului.
Spre sfârșitul mesei m-am scuzat ca să mă duc la toaletă sau, cum cere eticheta în asemenea localuri “ca să-mi pudrez nasul”. Filip s-a oferit politicos să mă conducă. La întoarcere, după ce am aruncat privirea de rigoare în oglindă, m-am îndreptat spre masa noastră aflată la capătul opus al restaurantului. Și cum navigam eu plină de demnitate printre mese am observat că întorceam capete dar ceva nu era în regulă. Discret, m-am asigurat că nu-mi prinsesem fusta în chiloți. M-am impacientat însă când am constatat că din ce în ce mai multe fețe mă măsurau dezgustate.
La masa noastră Eugen care se lupta cu desertul și-a ridicat privirea și a amuțit în fața spectacolului. Filip, cu părul răvășit, cu cravata spânzurând dezlegată, cu cămașa și haina mototolită, roșu la față, trăgându-și cu greu respirația, mă urma împleticindu-se cu un aer epuizat. Perfecțiunea cu care el a aplicat această glumă studențească m-a făcut să cred că nu am fost singura victimă. Mi-am ruinat fardul râzând cu lacrimi și am părăsit restaurantul lăsând în urmă un subiect de consumat.
Pe parcursul anilor ce au urmat, ne-am reîntâlnit de mai multe ori cu prietenul nostru (la dreapta mea în poza de la New York, 1979) care a continuat să ne amuze cu bancuri scurte care pentru mine nu s-au sfârșit niciodată. Acum câțiva ani Filip a trecut ultima graniță.
