A arăta mai bine în poze decât în realitate nu e un avantaj… dovadă poza atașată și povestea ei.

Eram în anul doi la grafică și foloseam laboratorul foto de la subsol. Tocmai terminasem de prelucrat niște portrete făcute de Eugen și le prinsesem la uscat cu cârlige de rufe. Intră un coleg de la altă secție, se uită la poze și mă întrebă:

• Cine e gagica?

• Sunt eu! îi răspund iritată.

• Ai vrea tu! zise el sfidător.

---

Tot cam prin acea perioadă am atras atenția unui student de la regie cinematografică care căuta un personaj pentru filmul său de diplomă. Era vorba de un scurt metraj foarte artistic ce avea loc într-o piscină între doi protagoniști de sex opus care nu comunicau verbal. Proiectul s-a demarat cu cîteva poze care l-au convins de calitățile mele fotogenice după care urma proba de filmare. Coafată și emoționată m-am prezentat la studioul de lângă cheiul Dâmboviței. În fața reflectoarelor și a camerelor se afla un scaun înalt cu chingi în stilul celor folosite în atelierele de pictură. În timp ce viitorul regizor îmi dădea directive eu încercam să-mi potrivesc șezutul pe scaunul incomod afișând zâmbetul ce credean că-mi stă bine. După mai multe sforțări ratate, cameramanul i se adresează regizorului:

• Spune-i te rog să nu se mai uite ca o vacă.

Am reușit să uit ce a urmat. Mi-am lins rănile și nu l-am mai revăzut pe regizor. După mulți ani, fiind în Canada, am auzit că Mircea Daneliuc a făcut o carieră de succes. M-am bucurat pentru el zicându-mi că într-o mică măsură am contribuit și eu prin absență.