1973

După absolvirea secției de design de la Grigorescu, în vara lui 1973 ne-am alăturat clasei muncitoare victorioase. Complectam salariile mici cu colaborări de grafică la diferite edituri. Eram fericiți sau așa am crezut până când Jean Eugen (coincidență de nume), graficianul care-i dădea de lucru lui Eugen a început să bage strâmbe. De ce nu ne căsătorim?!

Noi făceam parte din generația care nu-și baza fericirea pe tradiția predominată de constrângeri materiale de genul căsătoriei. La biserică ne duceam doar ca să ascultăm concerte iar costumația de mireasă nu era ideea mea de a mă da în spectacol.

La îndemnul lui Jean și a soției lui, Rodica, am ajuns în 1974 la un compromis - o căsătorie civilă urmată de o retragere în munți. Zis și făcut. Jean și Rodica tot nu s-au potolit insistând să ne vadă cu pirostrii pe cap. S-au oferit să suporte cheltuielile aferente unei cununii religioase. Se contura chiar o mică mânăstire de la poalele Carpaților. Am continuat să ne eschivăm până când, spre surprinderea noastră, nu am mai auzit nimic de la familia Jean Eugen. Ulterior am aflat că ei s-au repatriat discret în Israel. Circula un zvon că ar fi greșit drumul dar nu se știa unde au ajuns.

1976

Un an de rezidență austriacă ne-a convins să traversăm oceanul. Lăsam în urmă 27 de ani europeni. În față aveam imaginea mediatizată și romantizată a Canadei din perioada lui Pierre Trudeau. La Toronto, unde am fost repartizați, nu cunoșteam absolut pe nimeni.

Am ajuns seara, după 8 ore de zbor. Împreună cu alți dezrădăcinați am stat în vamă până aproape de miezul nopții făcând cunoștință cu birocrația canadiană. Când în sfârșit s-a deschis ușa glisantă spre sala de așteptare am pășit tăcuți pe noul continent convinși că nu eram așteptați de nimeni. Prima persoană care ne-a ieșit în cale a fost Rodica Eugen. Surpriza ei a fost mult mai mare decât a noastră care eram anesteziați de zbor. Ea aștepta însă pe altă familie!

Trezindu-se cu noi în față a izbucnit într-un râs isteric. Fără să scoată un cuvânt s-a întors cu 180 de grade, a ieșit din aeroport, a luat mașina plecând acasă spre stupefacția lui Jean care se aștepta să vadă familia uitată la aeroport. Grupul nostru de imigranți a fost preluat de un autobuz ce ne-a dus la un hotel central. Nu am idee care e procedura actuală față de cei sponsorizați de guvern dar acum 43 de ani ne-am bucurat de multe avantaje.

A doua zi Rodica ne-a telefonat fericită că după multe investigații ne-a găsit hotelul. S-a scuzat acuzînd șocul puternic pricinuit de apariția noastră total neașteptată. Am sărbătorit din plin revederea dar familia pe care a așteptat-o nu a iertat-o niciodată.