Prima dată când ne-am întors fără oprire din Florida eram mult mai tineri. Alesesem un traseu mai scurt ce trecea prin Detroit. Pe noul continent punctele de frontieră marchează vizibil intrarea într-o țară în timp ce ieșirea e aparent ignorată. Logic.

Pe vremea aceea se mai lucra la noul tunel care, trecând pe sub lacul Erie, scurta legătura între cele două țări. Eugen a urmat cu grijă indicatoarele de pe șosea ce arătau drumul spre Canada și, pe la patru dimineața am ajuns foarte obosiți la intrarea în tunel. Ajunși în subteran, ne-am trezit într-un labirint de deșeuri de construcție și semnalizatoare contradictorii. Ne-am învârtit ca în filmele americane printre baricade nemarcate fără să întâlnim nici o mașină și nici un picior de om. Eram total debusolați când, în sfârșit, am zărit o lumină la capătul tunelului. Era granița.

Am prezentat actele la control, funcționarul le-a studiat, s-a uitat la noi, a cercetat încă o dată pașapoartele și, fără să spună nimic a început să se gândească. O frunte birocratică încrețită nu e un semn bun.

• Unde spuneați că mergeți?
• La Toronto. A urmat o liniște asurzitoare. S-a uitat din nou la pașapoarte. S-a apropiat de fereastra mașinii mirosind interiorul.
• Deci voi vreți să mergeți în Canada…
• Da
• Și cum vreți să ajungeți în Canada prin America?
• Să fie clar, noi ne întoarcem din America… ne îndreptăm spre Canada! E vre-o problemă?
• Asta încerc să aflu și eu…
• Și ce vă oprește?
• Păi asta e granița spre Statele Unite!

În urma explicațiilor de rigoare bariera s-a deshis și am fost îndrumați pe calea cea bună a tunelului spre Canada, drum pe care-l pierdusem datorită construcției. La granița canadiană ni s-a urat BINE AȚI VENIT!