1976

În luna august am vizitat Londra pentru prima dată la invitația Lordului Reilley. În loc de ceață și ploaie am fost întâmpinați de o caniculă ce a făcut scrum renumitul gazon britanic. În loc să-mi controleze poșeta la ieșirea din marile magazine așa cum se făcea în România, aici portarii o cercetau la intrare… speriați de bombe! Traversând strada, din obișnuință, eram atentă la mașinile ce mă așteptam să vină din stânga în timp ce Eugen mă salva de traficul ce venea rapid din dreapta. Toate erau pe dos.

Așa au rămas până astăzi dar acum nu mă mai mir.

Topiți de căldură am ajuns în Soho unde am intrat într-un restaurant cu patină locală și fără aer condiționat. Am cerut meniul. În locul lui a venit un chelner tânăr care a recitat rapid lista de bucate folosind accentul local. Îi făcea o plăcere evidentă să tortureze turiștii obișnuiți cu engleza vorbită la BBC sau cântată în șlagărele la modă. Aveam nevoie de subtitrare. L-am rugat să repete reducând viteza. Inutil. Am semnalat la întâmplare să se oprească odată pentru Eugen și odată pentru mine, fără să avem idee ce am comandat.

Până sosește comanda, fac o paranteză culinară. În Ardeal, unde am crescut eu, nu se prea consuma carnea de miel pe motiv că pute. Soacra mea se lăuda că-și punea o năframă peste față când trebuia să gătească miel pentru cineva. Mama mea nu l-ar fi gătit pentru nimeni. Eu nici măcar n-aveam habar cum miroase și nu intenționam să aflu. Mi-aduc aminte doar că în Ardeal carnea de miel era ieftină.

După un timp, chelnerul pervers a venit să mă întrebe dacă să aducă antricotul lui Eugen, care era gata, sau prefer să aștept până se face mielul meu. MIEL?… am comandat eu miel?!! Era prea târziu să plecăm la un restaurant cu meniuri scrise. Ca să mă calmez am cerut o bere ce mi-a fost servită conform tradiției britanice, la temperatura ambientală.

A sosit comanda. O frunzuliță de mentă înpodobea apetisant mielul ce răspândea o aromă irezistibilă. Revelația pe care am avut-o după prima înghițitură mi-a revizuit drastic prejudecățile culinare. Nota de plată ne-a revizuit bugetul alocat restaurantelor.

În concluzie, eu nu am greșit când am comandat… am greșit însă când am crezut că mielul e ieftin.