Actul II
Expoziția din 1974 ne-a furnizat un scop în viață. A trebuit un an și mult noroc până l-am realizat.
În toamna lui 1975 am ajuns în Austria de unde l-am contactat pe Sir Paul. Răspunsul plin de entuziasm a fost o invitație la reședința sa. Norocul ne-a surâs din nou când am găsit împreună cu Eugen slujbe la ambasada americană pe baza cărora am obținut rezidența austriacă și pașapoarte albastre. În 1976 am trecut legal Canalul Mânecii.
Între timp, Sir Paul avansând în grad a devenit the Lord Reilley. Ne-a așteptat la gară în Austin Cooper-ul său decapotabil și timp de o săptămână ne-a tratat regește. Apogeul vizitei a fost participarea la o sesiune a Camerei Lorzilor unde s-a promulgat o lege pe care nu am înțeles-o. A urmat o masă dată în cinstea noastră la care Lady Reilley a aranjat tacâmurile timp de două zile. N-am aflat niciodată dacă le-am folosit corect sau dacă invitații mi-au înțeles engleza învățată la cursul seral al Universității Populare. Astfel am făcut noi cunoștință cu politețea britanică.
În cele șapte zile petrecute la reședința lordului, nu l-am văzut nici o clipă fără costum și cravată. La plecare ne-a înmânat o scrisoare de recomandare pentru Sonja Bata, președinta consiliului de design din Canada. Pe baza ei am primit o serie de contracte ce au continuat cu 30 de ani de cooperare fructuoasă.
Greu de crezut că în toată această vizită nici unul din noi nu a comis măcar o greșeală.
Actul III
În umătorii patru ani Canada a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică ce nu s-a mai pomenit de atunci. Cu această ocazie am aflat că echivalentul canadian al expresiei “câinii umblau cu covrigi în coadă” era “oamenii pișau bani”. Am profitat și noi cu convingerea, dezmințită ulterior, că asta e norma pe noul continent. După câteva excursii prin locurile visate în copilărie, în 1980 l-am vizitat din nou pe Lordul Reilley.
De data asta ne-am prezentat cu cadouri și ceva mai bine îmbrăcați. Intenționam să ne arătăm gratitudinea pentru prietenia și ajutorul primit. Am rămas însă uimiți de reacția familiei Reilley - la unison ne-au criticat fără milă fiecare pas.
Recunosc că după ce m-am oferit să dau cu aspiratorul nu am reușit să-l pornesc neștiind că acolo prizele aveau un mic buton ce salva copiii tentați să-și bage degetele în găuri. Faptul a determinat-o pe Lady Reilley să mă întrebe arogant cum reușesc să mai rămân în viață. O sticlă de Perrier descoperită în geanta mea ne-a demascat ca fiind snobi nepoliticoși. Un prânz luat la o crâșmă modestă în Soho a fost calificat drept un afront la bunele maniere. Cumpărându-mi un pulover de la Harrods am afișat o extravaganță obraznică. Invitația ce le-am făcut-o la un restaurant a fost respinsă pe considerentul că un asemenea gest nu era de talia noastră.
Cu alte cuvinte, lista păcatelor comise sau imaginate cuprindea cam tot ce făceam de dimineață până seara când îmi udam perna cu lacrimi. Nici unul din noi nu putea explica contrastul între prima vizită în care aparent nu am comis nici o greșeală și a doua în care nu am ratat nici una.
Încercând să elucidăm situația, am apelat la sfatul lui Șerban Cantacuzino cu care ne împrietenisem la dineul oferit de familia Reilley la prima vizită, înainte ca noi să devenim persoane non grata. Șerban făcea parte din aceleași cercuri dar se împotrivea cu decență titlului de prinț cu care i se adresa Lordul Reilley.
Foarte amabil, el ne-a explicat că prima noastră vizită a dat ocazia lui Sir Paul să-și evidențieze superioritatea pe care numeroasele noastre lipsuri o amplificau. Ni s-a servit o mostră de generozitate britanică.
La a doua vizită noi ne-am pierdut statutul de evadați din raiul comunist. Crima noastră a fost depășirea limitei de prosperitate și modestie admisă locuitorilor fostului dominion.